Azi am avut putin timp liber in care am putut sa stau sa ma gandesc putin la mine si la viata mea… si sincer ma sperie cateodata cat de repede trece timpul asta. Din pura intamplare am dat ieri peste un fost coleg de liceu, desi nu am apucat sa stam prea mult de vorba, macar am reactualizat agenda de numere de telefon si asta este un lucru bun.

Azi in acel scurt ragaz, sau moment de melancolie, mi-am adus aminte de liceu acele clipe pe care nu cred ca voi putea sa le uit vreodata. Sincer imi aduc aminte cu nostalgie de primele zile de liceu… eram cu toti timizi si oarecum rusinosi… dar oarecum ne asteptam zilele de glorie care urmau sa vina.

Prin clasa a 10-a am fost oarecum dezamagit de faptul ca nu mai veneau acele clipe de glorie de care imi vorbeau colegii si amicii mai mari decat mine. Dar o vorba foarte inteleapta spune ca “Speranta moare ultima” … Oarecum, acolo undeva in adancul sufletului meu a ramas o urma de speranta care mai tarziu s-a si materializat .

Si cum s-a materiazat? Ei bine, la inceputul clasei a 11-a niste amici din liceu m-au intrebat daca nu vreau sa intru si eu in colectivul de redactie al revistei liceului. Si fara sa stau prea mult pe ganduri … am acceptat invitatia … spre marele meu noroc asta a fost si puntea mea de lansare … La mai putin de o luna mi-a fost incredintata si conducerea colectivului redactional … un alt pas important. Acest mic detaliu atunci, mi-a dechis portile catre un nou orizont, care mai tarziu s-a dovedit a fi foarte folositor.

A venit si clasa a 12-a cand pe langa toata distractia cu balul bobocilor si banchetul au fost si acele party-uri care parca nu se mai terminau. Pe zi ce trecea ne petreceam mai mult timp impreuna, pentru ca ceva din noi ne zicea ca nu ne vom mai intalni si maine cu aceste vremuri, si in mare cam asa si este.

Parca mai ieri se intamplau toate nebuniile astea, asta este… trecerea ireversibila a timpului.